Vanilocviu ?!

Mă străbate un sentiment necunoscut, purtându-mă departe, spre marginea dintre cotidian şi ireal, spre marginea dintre trecut şi prezent, dintre ceea ce consideram fericire şi ceea ce consider acum fericire.

Nu am descoperit încă ce sentiment este, nu ştiu dacă este o utopie sau o himeră cu chip ademenitor, dar cert este că noutatea de care se înconjoară mă atrage nespus de mult. Mă privesc de multe ori dintr-un colţ al conştiinţei obiective şi nu mă recunosc, atât de uitată în gânduri frumoase, străbătută de sentimente frumoase, deloc actuale.

Nu pot să scriu, nu pot să mă concentrez pe nimic în totalitate, îmi bate inima de parcă ar vrea să vorbească, de parcă ar fi tăcut prea mult. E o stare incredibil de plină de energie pozitivă şi v-o doresc. Măcar puţin să evadaţi ...

Azi, după ora 21:00

Azi mi-am văzut trecutul păşind prin faţa-mi, nestingherit, aproape am crezut că nu m-a observat. Apoi am văzut trecutul altora, lor le-am văzut şi prezentul. Şi-acum, am ajuns acasă, îmi analizez prezentul şi cred că am ajuns la un moment în care mă tot gândesc:

poate cineva să iubească necondiţionat?

Poate cineva să lase mereu de la el părându-i-se cel mai natural gest sau poate ierta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Reuşesc vreodată lacrimile şi trecutul cu acea persoană să şteargă greşelile definitiv, indiferent de natura legăturii?

Îmi pare că îmi adresez vorbele unei alte lumi, cel mai probabil unui cerc restrâns de oameni, o cantitate adesea neglijată dar ochii îmi văd greşeli în alţii, greşelile lor îmi ridică semne de întrebare şi oscilez între două idei: ori eu nu sunt capabilă de un asemenea sentiment, ori sentimentul de iubire necondiţionată nu există.

Există un prezent, un trecut şi un viitor cusut cu aţă... neagră şi albă, care în cele din urmă va deveni gri şi neînsemnată. Gri şi neînsemnat e regretul.

Drama- clişeu sau nevoie?

De câteva zile simt că putrezesc în casă şi pentru că îmi doresc să mai fiu utilă micului meu univers merg afară, la aer. Deschid uşa şi ochii mi se izbesc imaginar de munţii de zăpadă din curte, motiv pentru care mă întorc tăcută dar resuscitată în camera mea roşie, unde albul zăpezii nu-mi mai poate provoaca mustrări de conştiinţă şi nici nostalgie.

Da, odată evitate acele două stări, dau cu ochii de fel de fel de statusuri, toate având un punct comun: drama. Nu contează că este drama "nămeţilor", drama "iubirii", drama "insomniei", peste tot este dramă.

O văd zi de zi în rânduri mii şi mii şi nu pot să nu mă întreb: e nevoie de dramă pentru a însufleţi ceva sau a devenit un clişeu mut, invizibil şi inutil? Oare folosim drama pentru a căuta ajutor sau e o rutină emoţională care tinde să devină mecanică?

Drama, prin definiţie, e o piesă de teatru care oglindeşte viaţa reală într-un amestec de elemente tragice şi comice, însă definiţiile rămân la stadiul de teoretic, fiind aplicate numai în literatură. În realitate, noi, oameni de peste tot îi schimbăm sensul, ajungând de la un amestec omogen la saturaţia unui singur element, al tragicului. Şi măcar de ar fi un tragic real...

Fără sens dar cu substrat

E o tăcere surdă în mine de când nu mai eşti. Astăzi, fără să gândesc ce făceam, am răscolit rămăşiţele şi mi-am scufundat sufletul în...tine. Am râs şi-am plâns şi am realizat că mi-ai dat aripi să devin ceea ce sunt: un om modelat cu dragoste.

Sunt imperfectă dar 50% sunt ceea ce ne-am dorit, restul de 50% sunt în tine şi am uitat cum să-i recuperez, am rămas fără puteri în jocul nostru aparent fără reguli.

Reguli, nu? Aveam reguli nerostite, bazate pe iubire şi încredere. Undeva tu te-ai oprit, iar eu am continuat. Într-o zi tu te-ai oprit, dar eu am continuat. Astăzi, privind în urmă, totul îmi spune că te-ai oprit, mai puţin amintirile, atât de vii şi atât de puternice încât nici o distanţă şi nici un timp nu le-ar putea spulbera din mintea-mi.

Tot astăzi ţi-aş spune că îmi pare rău, dar e o sintagmă atât de uzuală încât sună superficial şi lipsită de orice însufleţire. Ţi-aş spune că regret, dar niciodată nu ne-au plăcut regretele. Ţi-aş spune că aş da timpul înapoi, dar niciodată nu ne-am dorit să schimbăm cursul vieţii, doar să ne bucurăm de ce avem, cât mai putem. Ţi-aş spune că timpul e atipic pentru mine şi-ai înţelege totul c-o singură privire.

The shift - a must-see movie

Eu recomand foarte rar filme. Nu pentru că nu aş vrea să o fac, dar pur şi simplu nu " reuşesc " să fiu suficient de impresionată încât să-mi rămână întipărite în memorie. Dar astăzi vreau să vă recomand un film, să vă recomand e prea simplu spus şi atât de lipsit de valoare în comparaţie cu filmul.

Este vorba despre " The shift" (2009). Nu ştiu cum aş putea să vă descriu filmul sau să vă determin să îl vedeţi. Tot ce vă pot spune este că filmul surprinde realitatea şi mentalitatea societăţii contemporane şi încearcă să evidenţieze două etape ale vieţii: prima etapă în care ceea ce este important este legat de lumea materială, iar cea de-a doua etapă care este legată de lumea spirituală. De asemenea, filmul surprinde influenţa ego-ului în viaţa fiecăruia.

Câteva citate:

" Ceea ce a fost grandios dimineaţa, va fi devenit minuscul seara, iar ceea ce dimineaţa era adevărat, seara va fi devenit o minciună "

" E G O - Edge God Out "

" Dacă eşti ceea ce ai şi lucrurile dispar, atunci şi ceea ce eşti dispare în acelaşi timp"

" Există ceva foarte profund în noi care vrea să se simtă împlinit, care vrea să ştie că " viaţa mea" a făcut o diferenţă, că viaţa cuiva a fost în mod profund atinsă de existenţa mea"

" Oriunde eşti şi de orice vârstă ai fi, eşti doar la un gând distanţă de a-ţi schimba viaţa"

Luaţi-vă 2 ore din viaţă şi vizionaţi-l!

P.S: eu l-am luat de aici .

Muzica- reflecţie a eului?

Muzica. Un cuvânt, un concept ce reuneşte toate trăirile posibile, toate tipuri de oameni. Nu putem trăi fără muzică sau cel puţin eu nu pot trăi fără muzică.

Câţi dintre noi nu au măcar câte o melodie pentru fiecare stare sufletească? Fie bucurie, fie tristeţe, fie melancolie, fie furie, fie orice. Muzica nu redă doar sentimente pe care poate nu ştim să le definim, e mai presus de atât.

Mă surprind de multe ori "închizând" sufletele oamenilor în câte o melodie care reflectă indubitabil modul cum eu percep respectiva persoană. Este, prin urmare, un instrument de reflecţie al eului. Dar în secolul acesta al vitezei şi al tehnologiei mai este vreo melodie relevantă pentru a putea să "închidem" o fiinţă în versurile şi melodia piesei? Nu ar fi superficial? Sau din contră, reflectă muzica actuală ceea ce suntem acum?

Dacă într-adevăr muzica actuală este o oglindire a ceea ce am devenit dar mai cu seamă o reflecţie contemporană, în mintea mea, se detaşează câteva teme predominante: tristeţea, superficialitatea şi ritmul alert. Privind în urmă, ascultând muzica anilor apuşi, găsesc predominante alte teme, găsesc energie, fericire, entuziasm, dorinţă şi într-o mică măsură tristeţe.

Aşadar, putem spune că pe măsură ce înaintăm în acest secol, pierdem esenţa? Ne lăsăm acaparaţi de alte griji şi nu condamn asta, este, în definitiv, o luptă pentru supravieţuire, însă un suflet bolnav va conduce inevitabil la un corp bolnav şi toată munca va fi fost de prisos. Îngrijiţi-vă sufletele, muzica este un remediu pur.

Vedem realitatea diferit prin lentilele ochelarilor?

Rareori mi-este dat să privesc oamenii prin lentilele ochelarilor. De regulă privesc lumea prin lentilele minţii mele, însă există momente în care îmi doresc să o privesc prin lentile reale şi-atunci împrumut ochelarii celorlalţi în speranţa că o să văd lumea aşa cum o văd ei, că o să pătrund măcar puţin în universul lor interior şi să-i înţeleg. Este desigur absurd. Ochelarii nu au viaţă. Ochelarii nu te fac mai frumos, mai deştept, nu-ţi schimbă viaţa decât într-o mică măsură, dar să te ajute să cunoşti un om?!

În puţinele minute în care i-am purtat nu am putut să mă gândesc la altceva decât la modul cum " îmi stau", dacă îmi înăspresc trăsăturile sau dacă le armonizează, dacă îmi conferă un anumit aer, dar de fiecare dată când îi dădeam jos, un gând îmi acapara toată atenţia: vedem realitatea diferit prin lentilele ochelarilor? Lentilele pot funcţiona ca un filtru sau ne determină să fim şi mai perspicace?

Eu am văzut aceleaşi feţe, aceiaşi ochi blânzi sau răutăcioşi, aceleaşi dimensiuni ale egoului, însă tind să cred că s-a întâmplat aşa datorită faptului că filtrul meu nu s-a contopit cu lentilele care aveau deja un stăpân.

Imaginaţia mea îmi construieşte deseori o utopie când mă gândesc la momentul când o să port ochelari, un adevărat filtru şi un adevărat refugiu. Acesta ar fi unul din cele extrem de puţine motive pentru mi-aş învinge teama de a merge la oftalmolog dar până atunci voi continua să împrumut ochelari, ochelarii oamenilor pe care vreau să-i cunosc.